Un nou capitol se inchide. O usa se va inchide in curand, alta se va deschide. Calatorului ii sta bine cu drumul iar viata mea este un drum. Nu stiu unde ma va duce decat pe termen scurt. Ieri era Bucuresti, un oras din care nu credeam ca voi pleca vreodata, desi mi s-a spus de multe ori ca o voi face, azi e Brasov, un oras care imi este pe cat de drag pe atat de strain, iar maine… Maine e o noua zi, un nou rasarit pe un alt meleag.
Sunt ganduri amestecate in capul meu, pe deoparte sunt convins ca asta este singura solutie pentru a-mi atinge anumite scopuri, pe de alta parte inca ma chinuie gandul ca nu am facut tot ce trebuie pentru a reusi cumva aici. Din nefericire nu ma ajuta nici exemplele din jurul meu. Unii dintre cei mai apropiati oameni sunt imprastiati in toata lumea din Costa Rica, pana in Spania, Germania, Regatul Unit, si cred ca lista nu este completa. Si ma tot uit ca din ce in ce mai multi pleaca. Atat de rau sa ne fie aici?
Mi se spune ca o sa imi fie greu, deoarece voi fi departe de casa, si stiu asta, desi in ultimul an m-am simtit destul de alienat si aici, unde, inca ma aflu. Odata ce pleci putin mai departe de locul in care ti-ai petrecut viata, te indepartezi de toti cei apropiati, nu doar de amici dar si de oamenii pe care ii consideri apropiati. Tehnologia se spune ca ne apropie, dar incep sa consider ca ne indeparteaza. Vedem pe Facebook ce fac x si y, si nu mai salutam, nu ii mai intrebam, doar luam la cunostinta si mergem mai deaparte. Imi lipsesc oamenii? Nu as putea spune cu exactitate. Poate imi lipsesc lucrurile pe care le faceam cu unii dintre ei. Poate si o bere in prag de seara intr-un bar ciudat de undeva.
Brasovul m-a calmat. Am iesit din nebunia aia din Bucuresti, am aflat ca exista si viata fara baruri seara de seara, si fara iesiri in oras. Am descoperit ca pot fi disciplinat din toate punctele de vedere, am aflat ca pot sa ma trezesc in fiecare dimineata sa ma duc la job chiar daca nu imi convine. Am aflat ca este foarte greu sa stau fara doua roti(si nu ma refer la bicicleta). Si totusi nu a fost un capat de lume. Desi la anul e un deziderat sa ma sui din nou in sa. Am aflat ca mi-e greu totusi sa nu vad marea, am aflat ca fericirea nu sta intr-o relatie. De fapt cam opusul acestei idei. Sau poate mi-am dat seama ca eu nu sunt construit sa am parte de asa ceva. Si deja m-am obisnuit cu ideea. As vrea sa am grija de mine mai mult. Sa nu ma mai pun pe locul doi in functie de conjunctura. De fapt toata ideea cu ziua de maine pe alte meleaguri a plecat de la un interviu ratat datorita faptului ca nu am stiut sa am grija de mine. Si daca m-a durut ceva la nivel personal in ultima vreme, cred ca a fost exact aceasta nereusita. Apoi optiunile nu m-au incantat. Puteam sa aleg sa raman aici, dar tot in detrimentul meu. Nici nu stiu daca vreau sa concluzionez ceva. Imi astern gandurile pe “hartie” in ideea de a ma calma oarecum, deoarece sunt destul de nelinistit. Aproape toate piesele puzzelului sunt la locul lor, si totusi va fi incheiat in momentul in care nu voi mai auzi limba romana in jurul meu. Ieri a trecut, azi se incheie, maine se afla la o aruncatura de bat.
Ce urmeaza dupa maine nu am de unde sa stiu. Sper ca orice ar fi, va fi un pic mai bine decat azi sau ieri. Calatorului ii sta bine cu drumul, usile sunt facute pentru a fi deschise si inchise. Intre ele exista borne… pe un drum al carui punct final nu il cunosc. Dar oare il cunoaste cineva?
Nu ma atasez de nimeni decat pentru scurte perioade de timp. Nu stiu pe ce drum sa apuc, si totusi ma indrept undeva. Desi destinatia pe termen lung este un mister si pentru mine. As vrea macar un timp sa fac parte din majoritatea care isi construieste o casa alaturi de cineva. Dar imi dau seama ca am devenit prea dificil pentru a putea fi suportat pe termen lung. Ma atasez repede dar din pacate si mai repede imi trece. Ma simt de cele mai multe ori ca o umbra care trece prin vietile celor din jur. Uneori umbra apuca sa le si afecteze. In ce mod? Nu pot raspunde la aceasta intrebare. Dar observ tot mai mult ca intodeauna ma apuca un dor de duca. Dar nu mai vorbesc de dorul acela de a ma sui in masina sau pe motocicleta si sa fug undeva. Nu. Este un dor de a pleca cat mai departe, tot mai departe, de a experminta alte culturi… poate. Nu stiu. Stiu doar ca nu am stare nicaieri, ca incerc sa ma motivez sa fac ce e bine. Nu stiu totusi cui ii este adresat acest bine. Imi este foarte greu sa ma raportez la persoanele din jur, imi este foarte greu sa le fiu pe plac. Dar poate ca nu trebuie sa fiu pe placul nimanui, chiar daca asta inseamna sa fiu singur. Singura persoana fata de care trebuie sa fiu loiala zice-se ca ar trebui sa fiu eu. Dar din pacate de cele mai multe ori si asta mi se pare imposibil. Poate ma loveste o depresie si nu stiu sa citesc semnele. Sau poate sunt constient de asta si caut mijloace de a merge mai departe.Ca toti ceilalti imi fac planuri. Uneori imi ies, alteori… se pierd in flacari si scrum. Dar obligatia mea este de a merge mai departe. Iar.. acest “departe” reprezinta un mister. Maine aici, poimaine acolo. Doar oare peste un an… unde? Care este oare calea corecta? Cum sa aleg? Instinctual?
Aberații pe diverse teme 